Oferte locuri de munca top

De ce avem un mediu construit haotic?

articol 01 Cred că putem fi cu toţii de acord cu realitatea evidentă, atât pentru cunoscători cât şi pentru toată lumea, că starea mediului construit din localităţile din România poate fi în general identificată ca fiind afectată de inconsistenţă, destructurare şi degenerare.

Excepţiile nu sunt convingătoare, motiv pentru care s-a consolidat în limbajul jurnalistic calificativul de ”haotic”, rezultat mai ales din percepţia generată de noile construcţii, care ies în general în evidenţă prin lipsa de adecvare la contextul construit anterior, forţări şi relaţii nesatisfăcătoare cu domeniul public, poziţionări abuzive faţă de vecini.

Este extrem de important să observăm şi să reuşim să explicăm cauzele acestor situaţii care au constituit noua normalitate după anii 90.

Explicaţiile uzuale pe care le aduc cei preocupaţi şi îngrijoraţi de aceste fenomene se îndreaptă către gestiunea urbană pe baza cadrului legal, găsind ca argument principal proasta gestiune a administraţiei, nerespectarea legalităţii sau, pe de altă parte, prestaţia lamentabilă a arhitecţilor aleşi de client.

Dacă ne adresăm administraţiei, vor spune inevitabil că nu au legi şi regulamente suficient de clare şi duc lipsă de resurse pentru control şi de mijloace de coerciţie. Dacă întrebăm arhitecţii vom afla că sunt la cheremul investitorilor veroşi, care îi înlătură dacă nu le ating obiectivele şi satisfac cerinţele sau că cei care construiesc nu respectă proiectul. Dacă întrebăm investitorii vom afla, firesc, că ei nu vor altceva decât să facă ceea ce e permis de lege şi că nu văd nimic rău în a propune ceea ce consideră, iar dacă se aprobă înseamnă că ceea ce doresc este corespunzător. Cerc vicios sau complexitate greu de gestionat?

Să privim puţin spre actorii care determină construirea, respectiv haosul despre care vorbim.

Oamenii care construiesc sunt cei care dau tonul. Au ambiţii, privesc în jur şi doresc să aibă succes, să realizeze ceea ce au văzut şi înţeles că au reuşit şi alţii, eventual mai bine şi mai profitabil. Acesta este de fapt motorul dezvoltării, secretul afacerilor imobiliare, care înseamnă sume mari puse în joc, riscuri pe măsură şi câştiguri proporţionale cu acestea. Este terenul cel mai deschis spre speculaţii şi viziune în perspectivă. Din păcate, cei care sunt investitori profesionişti ştiu să împingă lucrurile la limita performanţei financiare, uneori dincolo de limita construirii decente, generând mutaţii destructurante. A face mai mult decât ceilalţi înseamnă succesul adevărat şi nu a face ceea ce fac toţi, concurând într-un mediu previzibil, pe bazele subtile ale calităţii.

A construi în România este mult mai mult despre cantitate. Fuga de birocraţie şi luarea în posesie sunt alte comportamente omniprezente. Cum poţi evita aşteptările impredictibile, întoarcerile perpetue şi absurditatea kafkiană a administraţiilor româneşti? Ignorându-le, asumând lucrul în zona neautorizată sau cu autorizaţii formale, de la care deviezi şi faci ce doreşti sau apelând la corupţie, adică la îngăduinţa cumpărată de a nu sta la coadă, de a primi un tratament preferenţial, în fapt datorat tuturor într-o administraţie performantă. Se creează astfel un avantaj important faţă de concurenţă care, dacă mai e şi şicanată de administraţii, pierde terenul în faţa celor orientaţi.

Coborând la nivelul comun al celor care construiesc pentru ei înşişi, putem observa o dorinţă extraordinară de luare în posesie şi de demarcare a zonei private, proprii, câştigate şi smulse din context, gospodărite după bunul plac.

Aşa apar zidurile opace, gardurile înalte şi dublate cu materiale prin care nu trece privirea, deşi regulamentele spun clar că spre stradă nu se permite realizarea de obstacole vizuale, că grădinile din faţa caselor trebuie să fie vizibile, extinzând vizual spaţiul public. Închiderile de balcoane, garajele pe spaţiul public, care nu mai sunt demult garaje ci depozite, tot felul de spaţii tehnice „privatizate”, toate arată o luptă acerbă uneori pentru a cuceri definitiv metri pătraţi în plus. Chiar şi supraexpunerea de reclame publicitare arată apetitul pentru câştig care trece peste sacrificiul de a-şi acoperi propriile ferestre şi a mutila faţadele clădirilor.

Rezultatul nu poate fi decât acest haos al individualismului concurent care profită de incapacitatea celor care au misiunea de a controla, care pe de o parte sunt intoleranţi pentru că au indicaţii să nu deranjeze electoratul gospodar cu nimicuri de acest gen, iar pe de altă parte nu au resursele să acopere spaţiul generalizat al ieşirii din regulă. Numărul micro construcţiilor neautorizate sau deviate de la ceea ce s-a permis este atât de mare că ar da de lucru inspecţiilor, corpurilor de control, poliţiei, tribunalelor şi avocaţilor ani de zile…

Şi mai e ceva: se vede cu ochiul liber că în tot ceea ce fac cei cu iniţiativă, vecinul, cel de alături, cel care are teoretic aceleaşi drepturi şi obligaţii, nu contează. În cel mai rău caz are loc o ceartă din care câştigă cel care are tupeu şi strigă mai tare, pentru că, nu-i aşa, dacă simţi că eşti deranjat, că suferi o nedreptate, cui să te adresezi, cu ce costuri şi mai ales cu ce şanse de rezolvare?

Administraţiile, ca să numesc primăriile, consiliile judeţene, agenţiile, direcţiile sau inspecţiile sunt în situaţii diferite. Unele profită de ”puterea” de a respinge, şicana sau întârzia cererile de construire diverse, generând corupţie. Altele, pentru că spectrul DNA a înspăimântat toţi funcţionarii şi somnul celor care au luat e tulburat pe termen lung, pur şi simplu deviază, resping sau tergiversează pentru a nu-şi asuma nimic care poate fi contestat, se poate întoarce împotriva lor cândva, cumva, nu ştim cum.

Precauţia birocratică a celor care doresc să fie impecabili a devenit un fenomen care afectează serios performanţele sistemului. În unele situaţii s-a instalat controlul şi decizia generalizată a şefului cel mare. Nimic nu se aprobă fără ca responsabilul suprem să nu fie în temă şi să dea semnalul. Dar acolo unde activităţile generate de dezvoltare sunt intense, dacă tot aparatul birocratic stă după un primar, capacitatea de soluţionare devine egală cu capacitatea de procesare a unei singure persoane. Şi persoana respectivă mai are şi alte îndatoriri sau preferinţe…

Nu ne mai pare ciudat dacă tot ce se face într-o localitate, din bani publici sau privaţi, este pus pe seama unei singure persoane, a primarului ales şi reales, de parcă totul depinde numai de el. În fapt poate că depinde şi n-ar trebui să ne mai mirăm de această cultură a personalităţii decisive, construită cu minuţie de ”clasa politică”.

Să ne referim puţin şi la arhitecţi, care, după lege, sunt responsabili de fiecare construcţie care se autorizează şi se realizează.

Unii sunt de părere că rolul lor este acela de a răspunde aşteptărilor clienţilor într-un cadru definit şi clar, care dacă nu există ca atare poate fi interpretat în favoarea iniţiativelor de construire. Ceea ce nu este interzis este permis, iar gusturile nu se discută…

Situaţia aceasta nu e bună. Absenţa criticii de arhitectură face ca oricine să fie confortabil cu orice prestaţie pentru că nu îi va afecta oficial reputaţia.

De ce lipseşte critica? Pentru că existenţa ei are sens doar dacă există o cultură a criticii, ceea ce înseamnă să existe competenţa, interesul publicului şi bineînţeles finanţarea.

Nu se pune problema existenţei unei critici de dragul criticii. Ea trebuie susţinută de media, de piaţa specifică.

Eu cred că există teren pentru aşa ceva, dar va mai dura un timp până când se va construi aparatul necesar.

Aş mai comenta un fenomen legat de prestaţia arhitecţilor. Dacă ştacheta e atât de jos, critica nu te sancţionează, clientul e exigent doar la profitabilitatea propunerii şi cumpărătorii sau utilizatorii sunt neinteresaţi de logica arhitecturală, arhitecţii se erodează şi se complac în cerinţele unei astfel de pieţe. Mizele rămân altele decât plus valoarea adusă prin arhitectură. Merge şi aşa, bine că se face…

După o asemenea analiză vine fireasca întrebare, ce e de făcut? Eu cred că lipseşte ceva din această complexitate fenomenologică. De fapt lipsesc mai multe componente care ar putea echilibra tot acest cadru al construirii. În primul rând pe partea publică este necesară o autoritate de planificare publică, calificată. Această autoritate, de altfel prezentă în diferite forme în culturile occidentale, trebuie să se manifeste ca un institut, agenţie sau departament de planificare bine mobilat cu specialişti, lucrând în interes public şi fiind plătiţi din resurse publice. Ar trebui să asigure cele necesare, adică existenţa unor strategii de dezvoltare coerente şi nu doar formale, asigurarea cadrului de reglementări care să facă dezvoltarea predictibilă şi să diminueze consistent procesele speculative şi să asigure continuitatea dezvoltării. Despre aşa ceva merită să discutăm în detaliu, mai ales pentru că Ordinul Arhitecţilor din România, prin filiala Bucureşti, a realizat o asemenea propunere care vizează Capitala.

Este un subiect de importanţă majoră, în condiţiile în care este demonstrat că gestiunea urbană a Bucureştiului nu s-a putut realiza doar cu un arhitect şef bine cenzurat de un primar general şi cu studii şi planuri externalizate către consultanţi privaţi. n

Sus
Translate »