Importanta contestarii documentului constatator negativ. Instanta competenta sa solutioneze actiunea

Alexandra Drăgan, associate ONV LAW

Existența unui document constatator negativ are un impact semnificativ asupra ofertanților, având în vedere că în baza unui astfel de document aceștia pot fi excluși din procedurile de achiziții publice.

La nivelul practicii se observă că atât instanțele, cât și CNSC, acordă o atenție deosebită aspectului atacării documentului constatator negativ în justiție, în situațiile în care evaluează și analizează credibilitatea operatorilor economici cărora le-au fost emise astfel de documente.

În acest context, introducerea acțiunii împotriva documentului constatator reprezintă un demers necesar pentru ca operatorul economic pe numele căruia a fost emis să își crească șansele de credibilitate în fața viitoarelor autorități contractante, în fața CNSC și a instanțelor.

Procedura contestării documentului constatator negativ în instanță – dificultăți apărute în practică privind competența instanțelor

Obligația autorităților contractante de a emite documente constatatoare este prevăzută de art. 166 din HG nr. 395/2016[1]. Același articol stabilește termenele în care autoritățile au obligația de a emite documentele, precum și faptul că acestea pot fi contestate potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

În practică au existat divergențe cu privire la competența soluționării acțiunilor formulate împotriva documentelor constatatoare, derivate din faptul că norme privitoare la litigiile decurgânddin executarea contractelor administrative există și în Legea nr. 101/2016[2].

În esență, s-a ridicat întrebarea dacă trimiterea din HG nr. 395/2016 la Legea nr. 554/2004 exclude aplicabilitatea Legii nr. 101/2016 sau, din contră, dacă o implică.

Un element important în cadrul discuției îl reprezintă natura juridică a documentului constatator, care esteaceea de act administrativ emis în executarea contractelor de achiziție publică.

Potrivit unor opinii, competența de soluționare a cauzelor privind documentele constatatoare este exclusiv cea reglementată de Legea nr. 554/2004, la care HG nr. 395/2016 face trimitere în mod expres.

În sprijinul acestei soluții s-a susținut că dacă legiuitorul ar fi dorit ca în cazul documentelor constatatoare să se aplice Legea nr. 101/2016, acesta avea posibilitatea să facă trimitere în mod expres la acest act normativ, cu atât mai mult cu cât la momentul adoptării HG nr. 395/2016, Legea nr. 101/2016 era deja în vigoare.

În această situație, potrivit Legii nr. 554/2004, estecompetentă să soluționeze acțiunea în anulare împotriva documentului constatator instanța civilă de drept comun de la domiciliul sau sediul reclamantului (competență teritorială exclusivă).

Pe de altă parte, există opinii, la care ne raliem, conform cărora Legea nr. 101/2016 este cea aplicabilă în vederea stabilirii competenței de soluționare a litigiilor având ca obiect contestarea documentelor constatatoare.

În acest sens, se au în vedere:(i) natura juridică a documentului constatator de act administrativ emis în executarea contractului administrativ; (ii) faptul că trimiterea la norma generală reprezentată de Legea nr. 554/2004 nu exclude aplicabilitatea normei speciale privitoare la competență conținută de Legea nr. 101/2016 și (iii)faptul că inclusiv în cadrul Legii nr. 554/2004 se menționează că litigiile privind actele administrative se soluționează în fond de instanțe de contencios administrativ„dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”[art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004].

În această ipoteză, potrivit Legii nr. 101/2016, competența de soluționare a acțiunii revine instanței civile de drept comun în circumscripția căreia se află sediul autorității contractantesau, alternativ, instanței civile de drept comunde la locul încheierii contractului, dacă în acest loc funcționează o unitate ce aparține autorității emitente.

În vederea stabilirii instanței civile de drept comun, în ambele situații menționate, se vor aplica dispozițiile Codului de procedură civilă.

În baza acestor prevederi, competența materială a soluționării cauzelor privind acțiunile în anularea documentelor constatatoare revine tribunalelor, ca instanțe de drept comun care judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe.

În unelesituații, în vederea stabilirii instanței competente material să soluționeze cauzele menționate, a fost avut în vedere inclusiv criteriul valoric conform dispozițiilor Codului de procedură civilă(art. 101 și art. 94 pct. 1 lit. k[3]).

În baza acestui raționament, dacă valoarea contractului în baza căruia a fost emis documentul constatatorestemai mică de 200.000 lei,litigiul ar urma să fie trimis spre soluționare către judecătorie.

În ceea ce privește această ultimă abordare, considerăm că este discutabil caracterul patrimonial și, deci, evaluabil în bani,al litigiilor având ca obiect anularea documentelor constatatoare.Prin urmare, în lipsa unui astfel de criteriu, instanța competentă din punct de vedere material să soluționeze acțiunea în anulare a documentului constatator este tribunalul de la sediul autorității contractante sau de la locul încheierii contractului, dacă în acest loc funcționează o unitate ce aparține autorității emitente a documentului.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

[1] HG nr. 395/2016 a intrat în vigoare la data de 06.06.2016

[2] Legea nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor

[3]Art. 101 din Codul de procedură civilă: „În cererile privitoare la executarea unui contract ori a unui alt act juridic, pentru stabilirea competenței instanței se va ține seama de valoarea obiectului acestuia sau, după caz, de aceea a părții din obiectul dedus judecății”

Art. 94 pct. 1 lit. k din Codul de procedură civilă: „Judecătoriile judecă: 1. în primă instanţă, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani: (…) k) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti;”